Dacă nu ești tocmai sigur de utilitatea educației financiare și antreprenoriale, dă o fugă cu câțiva ani în urmă – nu prea mulți, când oameni școliți, vecini și prieteni au căzut în capcana promisiunilor de tip Ponzi. O escrocherie, o schemă financiară care nu iartă pe nimeni, iar mecanismul e simplu: toți participanții cred că vor fi plătiți când, de fapt, ei doar plătesc.
Prima schemă Ponzi, pe când Signore Ponzi nici nu o visa, a fost creată de o doamnă pe nume Adele Spitzeder. După multiple încercări în actorie și roluri secundare, fiind incapabilă să-și limiteze cheltuielile la nivelul veniturilor, Adele a început să trăiască pe seama creditorilor. A acumulat datorii semnificative în Hamburg și Zürich în timp ce lucra acolo.
În 1868, s-a întors la München cu prietena ei, Emilie. Avea doar stipendul mamei sale de 50 de guldeni pentru a trăi. Banii, însă, nu erau suficienți pentru a-și plăti traiul, locuind în hoteluri și hanuri alături de prietena ei și cei șase câini ai lor.
Spitzeder a trebuit curând să se împrumute și de la cămătarii din München pentru a-și menține stilul de viață. La sfârșitul anului 1869, a întâlnit-o pe soția unui tâmplar într-un cartier sărac al orașului. După ce i-a câștigat încrederea, Spitzeder i-a susținut că știe pe cineva care îi va plăti un randament de 10% în fiecare lună pentru investițiile sale. Soția tâmplarului i-a dat 100 de guldeni și a primit imediat 20 de guldeni (randament pe două luni), cu promisiunea altor 110 guldeni în termen de trei luni. Acela a fost startul renumitei scheme.
Dar avea nevoie de mai mulți bani – deci de reclamă.
Conform unui articol contemporan din Harper’s Weekly, Spitzeder a plasat un anunț în principalul ziar al orașului, Münchner Neueste Nachrichten, cerând un împrumut de 150 de guldeni cu promisiunea unei dobânzi de 10% după doar două luni.
Serviciile bancare ale lui Spitzeder au devenit rapid subiect de discuție în comunitățile mai sărace din München datorită reclamei favorabile făcute prin recomandări („word of mouth”). În curând, tot mai mulți oameni i-au încredințat economiile lor. În 1869, ea a fondat oficial Spitzedersche Privatbank, numită și „Dachauer Bank”.
Unii fermieri și-au vândut fermele pentru a trăi doar din dobânzi. Curând, a trebuit să închirieze camere suplimentare în hotelul ei pentru a găzdui până la patruzeci de angajați. Una dintre angajate a fost Rosa Ehinger, a cărei frumusețe și farmec erau folosite de Spitzeder pentru a atrage tinerii la bancă — prima „promoterită” din istorie?
Practicile de afaceri și contabilitatea lui Spitzeder erau complet neconvenționale și haotice. Banii erau depuși în saci mari și în diverse dulapuri. Angajații ei, toți sau aproape toți fără pregătire contabilă, luau acasă bani în mod regulat. Contabilitatea se limita la înregistrarea numelor deponenților și a sumelor pe care aceștia le plăteau, adesea semnate doar cu „XXX” de către clienții analfabeți.
Da, haos total!
Ce înseamnă, de fapt, o schemă Ponzi?
Afacerea se bazează exclusiv pe atragerea rapidă de noi clienți pentru a-i plăti pe cei existenți cu banii nou intrați. Adică, clienții noi îi plăteau pe cei vechi. Prin urmare, numărul clienților noi trebuia să fie extrem de mare, iar sumele depuse să le depășească pe cele ale celor existenți, pentru a acoperi atât capitalul, cât și dobânda promisă acestora.
Publicații contemporane în limba engleză, cum ar fi Harper’s Weekly, au numit-o „escrocheria Spitzeder”. Spre deosebire de alți escroci, Spitzeder nu a pretins niciodată că a investit banii și nu a oferit în mod explicit nicio garanție — ceea ce, paradoxal, i-a determinat pe clienți să aibă și mai multă încredere în ea.
„Nu promit nimic! Înseamnă că mă țin de cuvânt.”
În cei 3 ani cât a rezistat afacerea, au existat aproximativ 32.000 de clienți care au fost fraudați cu 38 de milioane de guldeni.
Partea „bună” (avantajele de moment pentru puțini):
Câștiguri pe termen scurt: Primii participanți sunt plătiți din banii celor care îi urmează și au impresia că au dat lovitura.
Iluzia succesului: Plățile regulate și randamentele mari par să confirme legitimitatea afacerii și atrag tot mai mulți investitori. Se duce vorba!
Îmbogățirea organizatorilor: Cei care au pornit schema acumulează sume uriașe de bani.
Partea mai puțin bună (riscurile și realitatea):
Colapsul inevitabil: Schema se prăbușește automat atunci când nu mai există suficienți oameni noi care să aducă bani pentru a-i plăti pe cei vechi. Chiar dacă toți cei 8 miliarde de locuitori ai planetei s-ar înscrie, sistemul tot ar colapsa într-un final.
Pierderea totală a banilor: Cu cât dobânda promisă este mai mare cu atât numărul celor care pierd tot ce investesc, este mai mare. Și ei sunt marea majoritate.
Este ilegală: O schemă Ponzi este infracțiune.
Și totuși, de unde vine numele „Ponzi”?
Iar ca să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului, să spunem două vorbe și despre Charles Ponzi, șarlatanul italian care a dat numele acestei escrocherii. Prin compania sa, Securities Exchange Company, Ponzi a reușit ca în doar 8 luni (între 1919 și 1920) să strângă aproximativ 20 de milioane de dolari de la peste 40.000 de investitori. Deși Adele Spitzeder a aplicat mecanismul cu jumătate de secol înainte, Ponzi a fost cel care l-a industrializat și l-a dus la nivel de fenomen global.
