Poveste pentru copii, citită de părinți
de 2 iunie
„Sunt părinții mei și jocurile mele, sunt vacanțele petrecute prin atât de multe locuri frumoase și cărțile pe care le-am citit, și sporturile pe care le fac și prietenii mei. Sunt toate lucrurile care mi s-au întâmplat și toate visurile pe care le am. Și dorințele împlinite și cele neîmplinite.”
Alan scria fără să ridice privirea de pe hârtie. După nenumărate încercări care au sfârșit în doar câteva semne de punctuație, acum continua încântat. Uitase că le-a cerut la școală să facă o poveste cu titlul „Cine sunt eu?” Și-a adus aminte de ea abia azi. După rânduri șterse a înțeles că el nu este doar asta sau asta, ci toate la un loc.
Chiar și cuvintele învățate și ordinea în care le-a deslușit, contează. Pentru că sunt cele cu care spune ce simte și tot cu ele înțelege ce aude și ce citește.
I s-a întâmplat de multe ori să priceapă că, dacă ar fi știut mai demult sensul unui cuvânt lucrurile ar fi stat altfel.
Era încă micuț când bunicul lui i-a spus că
– Dacă știi înțelesul fiecărui cuvânt atunci știi totul. Citește, măcar din când în când explicațiile din dicționar. Ca să înveți cuvinte noi și să înveți să le folosești corect.
Alan scria acum cu viteză. Doar din când în când se mai lăsa pe spătarul scaunului și își întindea brațele deasupra capului cu un oftat. După o jumătate de pagină, paragrafele, aproape toate, începeau cu „Dacă aș fi știut ..” și continuau cu „aș fi făcut..” sau „aș fi fost…” sau „nu aș fi…”
Părinții îi sunt foarte buni, protectori, alături. Dar îl văd tot timpul mai mic decât e și nu îi explică de ce trebuie așa sau altfel și nici ce înseamnă.
– Dacă nu îmi spuneți „de ce” nu o să știu singur ce să fac altă dată și mai sunt și trist acum.
Așa le spunea, dar tot nu i-au răspuns. Iar acum, când povestea cine este el, și-a dat seama că el e, adesea, doar o „urmare”. Că nu știe de ce ar trebui să urmeze indicațiile cuiva, dar că face așa fără să gândească ce înseamnă. S-a obișnuit de-acasă. Lui îi plac copiii curajoși, care nu se lasă până nu primesc răspunsuri. Și ar vrea să fie și el așa, dar nu a învățat cum. Adică știe cum, dar nu poate.
A încheiat povestea pe nerăsuflate. A mai citit-o o dată, a corectat câte un cuvânt ici-colo pe care îl scrisese greșit și a închis ușurat caietul. Gata povestea.
A doua zi la școală a fost tare lăudat, a primit diplomă pentru „Cea mai sinceră poveste Cine sunt eu?” Mândru tare a arătat-o și părinților care, curioși, l-au rugat să le citească și lor ce a scris.
Au fost suprinși, au tăcut, au înțeles. Grija e una, educația e alta.
