De citit sau spus copiilor înainte de culcare (sau oricând au chef de povești).
Dacă te întrebi cumva de ce e nevoie de educație antreprenorială – provoacă mintea copiilor să viseze cu picioarele pe pământ. Trebuie doar ajutați puțin să îndrăznească. Și nu e vorba despre afacere și bani, ci despre o altfel de poveste.
Iar acum POVESTEA
A fost odată, ca niciodată, în vremuri de demult, o prințesă care avea o mare pasiune – cititul. Citea cât era ziua de lungă fie în casă, pe fotoliul ei preferat, fie în grădină sub nucul din spatele palatului.
De unde a venit această pasiune? Uite de unde: împăratul și împărăteasa nu o lăsau să părăsească palatul de teamă să nu pățească ceva și să rămână fără urmași la tron. Era unică la părinți. Iar biblioteca palatului era, de fapt, o încăpere imensă cu cărți așezate pe rafturi de jur împrejur și de jos, de la podea, până sus aproape de tavan, unde ajungeai doar dacă urcai și ultima treaptă a scării aflate acolo special. Așa că, prințesa avea tot timpul ocupat de bibliotecă.
Dar anii au trecut și prințesa trebuia să se mărite. Nu ieșise din grădinile palatului niciodată, de unde era să cunoască pe cineva potrivit (sau nepotrivit). Și, oricum, părinții nici n-ar fi putut accepta să se mărite așa, cu alesul inimii ei. Doar dacă am fi vorbit despre un tânăr de rang înalt.
S-a dat sfoară-n țară și apoi în toată lumea să se strângă pretendenții la mâna prințesei. Veneau tineri aducând căruțe pline cu daruri care mai de care mai scumpe și mai frumoase, doar – doar prințesa va fi impresionată. Dar pe ea un singur lucru o interesa – câte cărți au citit tinerii și ce cărți nemaivăzute îi aduceau.
Au venit cu povești cu zâne, sau despre cavaleri în armuri, filosofii stranii, iubiri veșnice, lumi noi îndepărtate. Dar niciuna nu o impresiona, nu-i stârnea curiozitate prințesei. Le avea deja în bibliotecă sau erau unele prea asemănătoare.
Iar când erau întrebați câte cărți citiseră spuneau repede un număr ce li se părea lor suficient de mare, dar nu prea mare ca să nu pară imposibil. Doar că, în felul acesta, cădeau într-o capcană pe care și-o construiau singuri pentru că prințesa abia aștepta să-i întrebe
– Și care este lectura preferată?
sau
– Și ce stil de scriere preferi?
sau dimpotrivă
– Ce carte despre care ai auzit numai laude te-a dezamăgit cel mai tare?
Răspunsurile erau doar bâlbâieli.
Și uite așa, rând pe rând, tinerii ce se visau prinți se descalificau în două vorbe.
Coada lungă de pretendenți se tot micșora, și se micșora, până n-a mai rămas niciunul. De fapt, doar unul mai aștepta să intre la palat, dar în căruță era doar el, nicio bogăție, niciun lucru strălucitor nu strălucea.
Venise degeaba, șușoteau curtenii. Prințesa noastră rămâne nemăritată…
Și acest ultim și fără speranță tânăr a intrat spășit, nici el nu mai credea în șansele lui. Gândise ca măcar să o vadă pe prințesă, nici nu visase că o să-i mai și vorbească. A intrat în marea sală care mirosea a toate miresmele lumii, plină de lucruri strălucitoare. Tânărul avea doar o carte în mână pe care, de cum a intrat și a dat cu ochii de prințesă, i-a și întins-o:
– Am auzit că îți plac cărțile, i-a spus cu un zâmbet timid.
– Îmi place să citesc, și am citit tot ce era în biblioteca palatului, i-a răspuns ușor obraznic prințesa. Nu cred că poți avea o carte pe care eu să n-o fi răsfoit, măcar.
– Aceasta este o carte unică, nu mai există una la fel pe întreg Pământul, îi răspunse tânărul.
Apoi, aplecându-se ușor, se apropie de prințesă în pași rari, cu cartea mereu în față, parcă ea era cea care îi arăta direcția.
Prințesa curioasă, nerăbdătoare să vadă despre ce era vorba, se apropie de tânăr încercând să descifreze ce scria pe copertă, dar nu scria nimic.
Tânărul, cu același zâmbet, acum ușor triumfător, își îndreptă spre ea privirea și îi spuse:
– Este “Povestea prințesei care iubea cărțile mai mult decât orice”, este povestea ta.
Prințesa i-o smulse din mâini și dădu repede coperta la o parte să-i vadă titlul. A rămas înmărmurită: ochii mari, parcă nici nu a respirat un timp, apoi degetele tremurânde au dat pagini la o parte, privirea urmărea rândurile. A reușit să parcurgă puține pagini, restul erau imposibil de deslușit. Literele erau aruncate dezordonat, fără a mai forma cuvinte.
Nedumerită, cu cartea deschisă își ridică privirea:
– Am putut citi doar câteva pagini și oricum nu am găsit nimic interesant.
– Mai departe de tine depinde cum se aranjează literele pe fiecare pagină. Povestea poate continua la fel ca oricare alta, sau poate deveni deosebită. Este o alegere.
… și l-a ales pe el de soț și au trăit împreună fericiți până la adânci bătrâneți, atenți doar la propria poveste.
La fel ca prințesa din poveste aranjăm literele în fiecare zi. Copil sau părinte, om mic sau om mare, ne scriem, așa cum simțim noi, propria poveste. Și doar ea ne este importantă cu adevărat.
Propria poveste a propriei afaceri. Fără să copiezi, fără teama de a face lucrurile altfel, de a gândi altceva. Avem nevoie doar de îndrăzneala de a visa iar pentru copii aceasta reprezintă începutul unei noi ordini, mai bune.
Atunci cãnd ne gândim la o afacere înseamnă că am găsit ceva de care alții ar avea nevoie şi nu există.
Sau există deja, dar noi ştim să-l facem altfel, mai bine.
